Page 39 - istorie-viii-l

UNITATEA IV LECȚIA 1

rețele de drumuri, a mai multor așezări cu o arhitectură urbană, cu
piețe și clădiri administrative (foruri), edificii de cult (temple), băi pu- Dicționar
blice (terme) sau edificii în care aveau loc spectacole cu lupte de gladi-
atori și cu animale sălbatice (amfiteatre). colonie – în Antichitate, oraș înteme-
iat de romani în ținuturile cucerite.
legiune – unitate militară romană,
„După câteva generații aflate sub stăpânire romană, traco-daco-geții erau formată din infanterie și cavalerie.
puternic și definitiv romanizați. Ei au avut și interesul să devină romani adevă- misionar – persoană care merge în alte
rați, fiindcă trăiau în cadrul celei mai avansate civilizații și beneficiau de avan- locuri pentru a răspândi religia creștină.
tajele unei înalte culturi. După moartea lui Decebal și după impunerea stabilă martir – persoană care îndură chinuri
a stăpânirii romane la Dunăre și la Carpați, dacii supuși au înțeles că șansa lor sau moartea pentru credința sa.
era adaptarea, că era în propriul avantaj să se poarte ca romanii și, mai ales, să monogramă – simbol format din lite-
le învețe limba.” (Ioan-Aurel Pop, Prezentul din trecut) re combinate, de obicei inițialele unui
nume.
ROMANIZAREA Din aceste centre urbane s-au răspândit în pro- populație autohtonă – care trăia pe
vincie limba latină și cultura de tip roman, care au fost adoptate și de un teritoriu înainte ca altă populație
să îl cucerească.
populația autohtonă, dacică. Acest proces de preluare a limbii și cul- teritoriu anexat – un teritoriu luat și
turii latine s-a petrecut peste tot în Imperiul Roman și el a fost numit adăugat unui alt stat sau imperiu, de
romanizare. Prin romanizarea populațiilor locale celtice, germanice, obicei prin forță sau printr-un tratat.
illire și tracice au apărut unele popoare neolatine de azi, italienii,
francezii, spaniolii, portughezii și românii.
Înainte de cucerirea romană au existat contacte ale populațiilor lo-
cale cu negustorii greci și romani, așa cum arată numeroasele obiecte
de import descoperite la nordul Dunării. Aceste contacte au facilitat
integrarea ulterioară a autohtonilor în sistemul economic și cultural al
Imperiului Roman.
Romanizarea propriu-zisă s-a produs după cucerirea Daciei de că-
tre romani și aducerea a numeroși coloniști „din toată lumea romană”.
Acești coloniști erau vorbitori ai limbii latine și purtători ai tradițiilor
culturale romane pe care le-au transmis și autohtonilor.
Romanizarea autohtonilor s-a produs prin integrarea acestora în so-
cietatea provincială, prin adoptarea unui „bagaj cultural roman” în in-
teracțiunea cu administrația romană care folosea limba latină, cu arma-
ta răspândită la frontiere și în interiorul provinciei, cu centrele religioase
urbane sau rurale în care erau adorați zeii Romei.
În societatea Daciei romane s-a răspândit pe scară largă scris-cititul,
așa cum o dovedesc cele câteva mii de inscripții pe piatră, bronz sau ce-
ramică în limba latină descoperite pe teritoriul fostei provincii.

Statuie funerară descoperită
la Potaissa (sec. III d.H.)

„Creștinarea daco-romanilor nu s-a
făcut nici prin apostolatul unor predi-
catori de prestigiu (chiar dacă am ad-
mite tradiția despre trecerea Sf. Andrei
Ruinele castrului roman de la Apulum înainte de restaurare
prin Scythia Minor, activitatea sa a fost
CREȘTINISMUL În limba română se regăsesc cuvinte moștenite din de scurtă durată și s-a desfășurat într-o
limba latină pentru principalele noțiuni ale credinței creștine: Dum- zonă periferică a ariei geto-dace), nici
nezeu (Dominus Deus), biserică (basilica), cruce (crux), înger (angelus), prin acțiunea unui conducător politic
păgân (paganus) etc. Cum nu există consemnată o dată a încreștinării (...), ci prin penetrarea lentă și tăcută a
românilor, istoricii au presupus că noua credință s-a impus grupurilor noii religii în comunitățile daco-roma-
ne.” (Florin Constantiniu, O istorie since-
romanice din zona Dunării de Jos și din Balcani încă din Antichitate. În- ră a poporului român)
ceputurile creștinismului la români sunt legate, în tradiția bisericească,

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ 37